1
Era o femeie frumoasa, ar fi fermecat pe oricine dintr-o simpla privire, ar fi jucat pe degete orice barbat i-ar fi stat in cale, dar acum se privea in oglinda si se vedea urata… urata si palida. Isi trecu degetele printre firele de par ce-i cadeau pe frunte intr-un breton voluminos. Avea pete vinetii sub ochi, buzele ii erau uscate si un gust amar ii facea gura punga. Deschise robinetul ruginit ca sa-si clateasca gura, dar o bufni plansul. Plangea ca un copil, doar ca de data asta plansul ei nu-i putea schimba soarta. Sunetul telefonului ii intrerupse zbuciumul, isi schimba glasul si raspunse ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat:
- Rina!
- Iubita sunt eu! Vin sa te iau?
- Nu stiu ce sa zic… ofta adanc. Vreau sa mai stau! continua ea
- Mami, ti se face rau. Asculta-ma! Nu te-ai miscat de doua zile de-acolo. Un dus, o supa calda si cateva ore de somn… Ce zici? o intreba el imbietor.
- Pooate, ingana fata neincrezatoare, dar fara supa!
- S-a facut! Ajung in cateva minute! Pup! raspunse el usurat ca a convins-o si ii inchise in graba.
Defapt, Rina nu vroia sa plece. N-aveam cum. I s-ar fi rupt inima daca s-ar fi intamplat ceva in lipsa ei, dar simtea nevoia sa-l vada. Isi sterse fata, analizadu-si atenta ochii rosii de la atata plans si iesi pe culoarul spitalului.
Oamenii forfoteau dintr-o parte in alta, zeci de usi se deschideau si se inchideau in acelasi timp, medici si asistente se grabeau catre blocul operator cu accidentati pe targa si un miros puternic de spirt ii invada narile de peste tot. O ametea toata nebunia asta. Isi strecura agitata mana in geanta, ii vibra telefonul, trebuia sa fie Rares. Deschise zapacita prima usa care i se ivi in cale si dadu sa coboare pe niste scari repede, repede ca si cum ar vrea sa evadeze pentru todeauna din locul acela oribil.
- Fiti amabil, scarile astea ajung la parter, intreba ea cu rasuflarea pe jumatate pierduta un tanar in pijama?
- Da, chiar la iesirea din fata spitalului, ii confirma el.
O lua din nou la goana pe trepte. Parea ca nici nu le atinge cu varful picioarelor… Se trezi la un moment dat in fata unei usi semitransparente pe care o deschise fara sa stea pe ganduri. Imaginea unui „macelar” ii izbi retina:
- Ati venit sa recunoasteti pe cineva? intreba calm calaul cu chip de doctor in timp ce lucra cu bisturiul la un trup neinsufletit de femeie.
Fata inchise speriata usa si o lua inapoi pe scari, inima ii sarea din piept, parca juca intr-un film de groaza. „Exit! Asta trebuie sa fie” isi zise ea cu mintea inca prinsa intre imaginile surprinse la morga.
Rares o astepta nerabdator in curte intrebandu-se ce i s-a intamplat, mutandu-si telefonul dintr-o palma in alta, cu privirea mereu atintita catre usa volanta. Rina aparu zdruncinata, cu parul ravasit si i se topi in brate. Il stranse atat de tare incat ii sfasie camasa:
- Iubiiita! Gata! Sunt aici!
O imbratisa usor, ii sterse lacrimile si ii prise mainile in palmele lui. Apoi cu o voce tandra:
- Cum se simte?
- La fel, ii raspunse ea inecat.
Intr-un tarziu se decise sa-i vorbeasca:
- Stii! ofta ea, m-am grabit sa ajung la tine si am nimerit la morga. A fost groaznic, continua ea stins si il apuca pe dupa gat. Cu un gest de compatimire ii arunca o privire intrebatoare pe sub genele lui lungi si dese:
- Mami, la Actori sau la Bellini?
- Actori! Vreau o „Actul III”!
Semaforul isi schimba culoarea si barbatul porni numaidecat masina, trecu pe langa Facultatea de Drept, paralel cu Cismigiul si se opri in singurul loc de parcare liber din subteranul Intercontinentalului. Afara incepuse sa ploua marunt. Se grabira amandoi catre cafenea cu grumajii inconvoiati si capetele aplecate, lipite unul de celalalt.
- Fumatori sau nefumatori? Intreba cu amabilitate chelnerul
- Fumatori! il fixa ea cu privirea, adu-mi te rog un Vogue odata cu meniul
- Sigur.
Si chelnerul ii pofti la masa lor. Barbatul o privi ingrijorat de parca ar fi vrut sa o intrebe „esti sigura ca vrei sa fumezi?”.
- Rares, n-am chef de discutii acum, lasa morala pe altadat’. Ma simt plina de nervi si am avut niste zile de cacao…
- Cacao cu lapte? incerca el s-o inveseleasca.
Afisand un zambet in coltul gurii, Rina ofta si scoase din pachet o tigareta, dar se opri speriata de moarte inainte sa-si duca bricheta aprinsa la gura…
- Nu stiu ce-as face daca as mai vedea-o, se auzi o voce de barbat.
- Era buna tipa. M-as fi facut presulet la picioarele ei, se auzi o a doua voce, care izbucni in ras.
Rina isi aprinse intr-un tarziu tigareta cu o usoara parere de rau. Ii promisese lui Abi ca nu o sa mai fumeze, dar Abi stia ca ea nu vorbea serios. Ofta adanc si arunca o privire peste umar incercand sa strabata prin multime pana la masa de unde se auzeau vocile. Nu reusi sa distinga bine cei doi masculi pentru ca se temea sa nu lase de banuit lui Rares, asa ca isi intoarse repede privirea catre el si isi aprinse a doua tigare.
- Stii ma gandeam, incepu Rares, sa-mi schimb masina. Am vazut ieri…
Rina il privea si zambea din cand in cand politicos, dar nu parea sa auda ce ii povestea barbatul. Vedea miscarea buzelor lui, dar sunetele nu ajungeau la ea. La un moment dat se ridica de pe scaun:
- Lady’s Room, zise ea cu zambet scurt si o porni catre toaleta, dar ocoli toate mesele ca sa le poata surprinde chipurile celor doi mai de aproape. Silueta ei inalta si mladioasa se opri pentru o clipa inainte sa deschida usa, hipnotizat barbatul tintit cu privirea ridica intrebator din sprancene si zambi usor in coltul gurii, atat cat sa i se vada gropitele din obraji.
2
„Nu stiu ce mi se intampla azi, dar vreau sa plang. Ma simt atat de singura si sunt atatia oameni care se invart in jurul meu, iar intre mine si ei e asa o mare distanta… parca totul e gri, orice as face ma simt coplesita de lucruri, parca totul e inaintea mea cu doi – trei pasi”… Abi se ridica din fotoliul in care se afla ghemuita. Parca ducea o lupta cu ea. Era ca si cum ar fi trebuit sa urce in ring si in coltul adversar s-ar fi aflat cealalta Abi, Abi pe care toata lumea o stia. Nu mai vroia sa fie acea Abi, vroia sa fie ea asa cum se vedea in oglinda si ii era greu. Daca lumea nu ar fi acceptat-o? Se simtea slaba.
Isi pleca capul p umarul fotoliului si prinse intre buze coltul pernei. Lumea clocotea afara, iar ea statea izolata in camera dinspre strada si privea in gol prin fereastra deschisa. De dincolo de perdeaua fluturata de vant veneau miresme de castani infloriti. Incepu sa numere cu ochii ei plansi oamenii care treceau pe bulevard. Asa isi golea mintea de toate gandurile ei ciudate, care nu ii mai dadeau pace. Tresari la un moment dat si se ridica lenesa sa raspunda la telefonul care suna de mai bine de zece minute
- Da, zise ea cu o voce schimbata
- Gabriela? intreba la celalalt capat al firului o voce de baiat
- La telefon, raspunse ea mirata ca nu fusese recunoscuta
- Mi-am luat scuter. Vin sa te iau la o plimbare si n-accept scuze, daaa?
- Tibi, cred ca glumesti, ii raspunse ea.
- Deloc, o asigura baiatul. Ai 20-30 de minute sa te pregatesti!
- Nu stiu, eu… Eu am treaba, stii, cred ca mama nu are cheie si nu as putea sa… ezita ea.
- Daa, iar eu l-am vazut de dimineata pe Mos-Craciun cum schia pe Republicii. Hai, mai Abi, termina cu prostiile ca nu sti sa minti. Vin, m-auzi! Vin sa te iau intr-o juma’ de ora.
- Aha! Ingana ea aprobativ cu un fior teribil in stomac.
Era pentru prima oara cand ii spunea asa, pentru el era doar „Gabriela de la F1”. „Ce-o mai insemna si asta?” se intreba in gand si se grabi spre dormitorul ei. Isi ravasi toate hainele si le imprastie prin toata camera. Nu stia cu ce sa se imbrace. „Unde e Rina cand ai nevoie de ea?” gandi fata cu voce tare.
- Aici, raspunse vocea fetei de pe hol. Putea sa lipseasca martie din post, zambi Rina prin usa intredeschisa in timp ce Abi se chinuia sa isi traga jeansii pe ea. Hmm, pune-ti topul ala turcoaz si cerceii mei, contiuna Rina si-i intinse cerceii sai abia scosi din urechi.
- Ma faci la par?
- Te fac. Cand vine?
- Acum, in 10 minute, ii raspunse Abi agitata.
- Hopaaa, suntem indragostita, ii zise Rina razand.
- Hai maaa, nu fii rea! Ai glume in program? Mai bine aranjeaza-mi parul si da-mi putin rimel ca intarzii iar.
- Definitely in love, zambi incantata.
Se auzi Spot latrand si gajaitura soneriei de la poarta. Abi sari in tenisi.
- Vezi sa nu-ti uiti si capul, ii ura Rina in timp ce ii intinse telefonul abandonat pe fotoliu. Amandoua inzbucnira in ras si fata iesi sa-si conduca sora pana la poarta.
- Ce faci Tibi? O arzi in scutere fara mine, ii zise Rina razand
Baiatul dadu din cap incurcat, ochii lui fiind atintiti catre Abi.
- Bine, porumbeilor. Va las. Vad ca vreti sa fiti singuri.
Dadu sa plece, dar isi intoarse capul din nou spre ei, ca si cum uitase ceva:
- Tibi am si eu o curiozitate, ii zise Rina in timp ce deschise poarta. Tu cum reusesti sa vezi noaptea, in vis, fara ochelari? si izbucni in ras.
Abi se incrunta la ea uimita de cat de indrazneata s-a facut sora ei. Rina disparu in hohote dincolo de poarta. „Porumbeii” pufnira si ei in ras si o pornira in goana spre parc.
Atatea nopti de singuratate pareau acum demult uitate. Alergau printre masini si parul ei castaniu ii flutura de sub casca. Orasul asta mirosea atat de bine in amiaza, mai bine ca niciodata. Ea chiar iubea locurile astea. Strazile pline de masini care asteptau la semaforul de pe bulevard, castanii, fereastra liceului unde avea banca, gardul bisericii pe care se spijineau fumatorii… totul era cuprins de o aura magica. Era libera. Se vedea pe sine in fiecare lucru care ii rasarea in cale, se vedea chiar si in omul pe care il tinea strans dupa mijloc de frica sa nu cada. Nici nu stia ca il iubeste. Nici el nu stia.
Baiatul opri in fata portii. Ea cobori grabita, lasadu-l in urma fara sa- i spuna un cuvant. El o prinse de mana. Uluita, isi intoarse fata privindu-l cu ochii mari si se trezi ca ii intinde buzele sa il sarute. El trasari pana in maduva oaselor. Ii prinse lacom buzele intre buzele lui. Mut de uimire incerca sa o ia dupa mijloc si sa si-o urce in brate, dar ea fugi speriata in curte. Ascunsa dupa poarta de lemn, Abi simtea ca avea sa-i sara inima din piept. Dar el stia ca nu a plecat nicaieri:
- Abi, fugi in casa sa nu se sperie ai tai ca ai intarziat. As vrea sa te mai vad si maine, ii zise el pe un ton crescanda.
- Daaa, ii raspunse ea prelung, aproape soptit.
Se repezi sa intre in casa, trecand ametita pe langa Spot care ii iesise vesel in cale. Ai ei erau toti stransi la masa, in bucatarie. Abi parca plutea. Nu parea sa- i pese de nimeni si nimic. Se strecura in camera ei, dadu drumul la muzica si incepu sa fredoneze Kanye West. In zbenguiala ei, vru sa-si treaca mana prin par, dar isi simtul bratul inghetat cand isi atinse cu degetele firave fruntea sticloasa. Cutite o sagetara pe sira spinarii si sari drept in sus. Nu mai avea par. Chelise. Abi era cheala. Alerga disperata spre baie, dar se impiedica in covor si se prabusi pe parchet. „Nuuuuu! Nu se poate! Nu euuu!” si urletul ei zdruncina linistea serii. Desi avea mainile libere, parca paralizase cu totul. Peretii deveneau lichizi si din ce in ce mai albi, parchetul se unduia sub ea si se simtea cand impinsa cand trasa de valurile lui. Nu-si putea da seama ce se intamplase. Auzea un tiuit ciudat. Isi ridica instinctiv mana dreapta la tampla pentru a-si verifica pulsul dar parca nu capta nicio bataie. Isi cobori doua degete peste sprancene, dar lipseau si ele. Simtea sub buricele lor o arcada osoasa, aproape ca se temea sa nu-si cresteze pielea in aceasta mangaiere. Toate degetele alunecara pe deasupra ochiului spre pomete in cautarea unei clipiri de gene. Isi musca buza pana la sangerare si lacrimile incepura sa se prelinga pe fata si sa loveasca in caderea lor parchetul. Nu mai avea pic de par…
3
Cu mainile impreunate in semn de rugaciune, ghemuita intr-un scaun si cu lacrimile uscate pe obraz… asa se trezi Rina la prima raza de lumina ce reusise sa strabata prin jaluzelele biroului. Se visase din nou copila. Era un vis care o urmarea de cand incepuse nebunia. Ce mare i se parea Abi cand ii lua obrajii in palmele sale protectoare si ii spunea pe un ton amenintator „Papa tot! Nu ma mai joc cu tine daca nu papi”. Incepu sa rada printre lacrimi privind prin jaluzele cum se dezmortea orasul adormit. Ii era asa dor de acea Abi. Se rasuci spre birou apuca fotografia si o stranse la piept cu ambele maini. Erau ei trei, mici. Vroia sa fie mica din nou. Vroia sa se piarda de ai ei, iar Laur si Abi sa o recupereze de pe undeva, de prin vreo curte cu multi copii care se jucau leapsa. Vroia sa adoarma leganata pe picioarele lui Abi, in timp ce Laur inventa povesti cu el in postura de erou, fiindca ii era lene sa-i citeasca basme adevarate…
Se impinse din nou cu scaunul pana la fereastra, o deschise larg. Era toamna. Trecusera cinci ani. Azi trebuia sa faca acel drum din nou, doar ca de data aceasta avea sa-l aduca pe Laur acasa, definitv. Vroia sa creada ca isi va umple macar putin golul din inima, adancit peste ani de lipsa lui si a lui Abi. Nu se mai simtise acasa nicaieri in ultimii cinci ani. Nu-si mai gasise niciunde locul. Era pierduta, singura, doborata de atatea necazuri carora nu le mai putea tine piept de una singura. Da, de una singura. Rares era aproape absent in viata ei oricat de aproape ar fi incercat el sa-i fie. Si nu era vina lui, nici a ei de altfel… sau poate putin a ei ca acceptase o situatie doar pentru ca nu putea sa-l raneasca a doua oara. In astfel de momemnte se intreba daca nu cumva ii facea un rau mai mare tinandu-l alaturi de ea cand ar fi putut sa-l lase liber sa-si gaseasca pe cineva care sa-l merite. La urma urmei si el simtea ca nu-i bine, si daca nu stia adevarul asta nu insemna ca nu intelegea ca inima ei apartine altcuiva.
Coborata in strada, se opri la covrigaria din colt. I se facuse pofta de covrigi calzi cu sare, nici nu-si mai amintea cand mancase ultima oara covrigi. Balansoarul vechi si ruginit din parculetul de vizavi isi amintea sigur. El fusese martorul a atatea intamplari din viata ei, de cand pasise pentru prima oara pe treptele Facultatii de Arhitectura si pana obtinuse primul proiect, cladirea BCR din spatele parcului care acum domnea peste bulevardul ruginit de toamna. Reusise mai tot ce-si propusese, lucra in cea mai mare companie din Europa de Est, raspundea de proiecte la care nici nu visase cu multi ani in urma, cand pornise de una singura pe un drum pe care nimeni din familia ei nu se incumetase s-o apuce. Si totusi, era atat de nefericita. Era atat de singura aici sus unde ajunsese, incat ii invidia pe cei care duceau o viata simpla.
- Ia zi, domnita, cati sa-ti dea baba? intreba vanzatoarea si vocea ei de
tiganca batrana ii tulbura amintirile Rinei.
- Saru’mana! Doi… raspunse ea neincrezator
- Hiii! Pai d’apoi d’aia esti asa sfrijita ca nu halesti. Tine trei! Unu-i da la
mine, sa-ti fie cu noroace c-ai sa ai cercari multe de trecut si ochii tai negri ara sa varse lacrami potop, ii prezise tiganca in timp ce ii mangaie podul palmei drepte intinse dupa covrigi.
Cutremurata, Rina isi lua covrigii si fugi spre masina, uitand sa plateasca. Tiganca isi facu cruce, ochii ei bulbucati de vreme nu mai vazusera de mult o palma ca a Rinei.
Condusese tot drumul prinsa in ganduri, cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu inima agatata de ultima farama de speranta: Laur. Daca viata ii aducea din nou impreuna, trebuia sa se intample ceva si cu Abi. Trebuia sa se intoarca. Refuza sa creada ca avea de trait prima toamna fara ea. Nu se putea ca in viata ei sa nu mai apara nimic suprinzator la cei 25 de ani pe care ii implinise in primavara. Nu se putea sa fie condamnata la aceasta monotonie apasatoare pana la adanci batraneti. O tulburau totusi cuvintele babei. Oare ce vazuse in palma ei?
Pe cand se straduia sa parcheze, un barbat usor nebarbierit si foarte bronzat ii rasari in oglinda retrovizoare. Fara sa-si dea seama opri motorul, cobori nebuna din masina si ii sari in brate. Lipsea zana suprizelor, in rest parca se simtea pe platoul acelei emisiuni care ii terorizase copilaria si o ironizase ori de cate ori avusese ocazia, mai ales ca ea nu prea credea in zane. Plangeau amandoi ca atunci cand erau copii si se bateau cu perne pana se loveau cu capul de tablia patului. Era el, dar parca nu mai semana deloc cu baietelul pe care il inchisese pe balcon cu 20 de ani in urma pentru ca mancase prea multe visine din visinata, iar ea se temea sa nu-l gaseasca „mamica” beat…
- Covrigi cu sare, zambi el cand ii zari pe scaunul din dreapta. La noi doar
cainii umbla cu covrigi in coada, continua el si izbucnira in ras amandoi.
- La noi? Care noi? scoase limba la el. Uita de acel noi! Doar aici este la
„noi”! ii zise ea pe un ton serios.
- Zapa, mi-a fost dor si de gropile de pe strazi!
Ofta si apoi din nou catre Rina:
- Abi, ce face? De ce nu a venit? Taca-paca inca mai e suparata pe mine ca
am plecat fara sa-i spun? si o privi intrebator pe sub sprancenele negre si groase.
- Mergem acum la ea, raspunse Rina pe un ton tulburator de linistit.
Nici nu stia cum avea sa-i spuna acestui barbat din fata ei, care nu mai semana deloc cu fratele ei plecat acum cinci ani, calvarul prin care trecea de la Paste incoace…
