Feed on
Articole
Comentarii

E noapte. E fum. E doliu.

Cui ii plac povestile triste? Nimanui. Si totusi, in fiecare secunda, cineva din lumea asta mare traieste o poveste trista. Ultimele sapte zile s-au transformat intr-o astfel de poveste, in care oamenii plang, sufletele se rup in doua, cerul plange si el, iar durerea muta nu razbate prin ochii tristi ai celor din jurul meu, ci sapa gropi adanci in inimile lor. Oamenii se nasc, traiesc si mor. Unii se duc mai devreme, altii mai tarziu. E firesc. Cu toate asta, nu-ti poti stapani furia cand ti se intampla tocmai tie. Esti furios pe tine ca esti neputincios. Esti furios pe ceilalti ca nu-ti impart durerea, esti furios ca ai vrea sa schimbi totul, sa simti o mana pe umar care te trezeste din cosmarul pe care il traiesti tu chiar in acest moment. Dar mana nu vine, ceilalti isi vad de viata lor, iar tu cauti nauc o scapare, ceva care sa-ti atraga atentia, sa te faca sa uiti, fie si pentru cateva secunde, ca te zbati intr-un cosmar.

M-am intrebat de multe ori ce se intampla cu sufletul celui ce moare. Ma vede, ma aude, imi raspunde, imi simte tristetea sau durerea? Nu stiu, nu am primit nicio confirmare pana acum. Poate am primit-o si n-am stiut s-o descifrez. Oricum, e teribil de ciudat sa fii nevoit sa smulgi din sufletul tau un alt suflet, sa trebuiasca sa traiesti fara el, sa te obisnuiesti cu ideea si sa accepti ce ti se da. Iti vine sa te revolti, sa strigi, sa arunci cu pietre, sa rupi tarana in doua si sa-l scoti de acolo, dar un trup rece nu te-ar ajuta cu nimic.  E teribil sa-i vezi pe ceilalti suferind fara ca tu sa poti schimba ceva. Te uiti printre gene si simti ca un “imi pare rau. trebuie sa mergem mai departe” e useless. oamenii chiar sufera. Tu suferi. Nu-ti pasa de “mai departe”, ai vrea ca un “cineva” chiar sa poata face intr-adevar ceva ca sa-ti aline durerea.

E noapte. E fum. E doliu. La munte a inceput sa picure incet si e frig. Pun pariu ca in Bucuresti e cald. Miroase inca a brad, iar peste drum de casa in care ma aflu, printre sutele de cruci, zace una noua, din lemn de brad proaspat taiat. De maine ma intorc acasa, nici nu mai stiu daca e acasa acolo unde merg. “Cand nu stii ce sa faci, intoarce-te de unde ai plecat”. Un sfat pe care nu as vrea sa-l ascult, dar din pacate nu am alta cale.

tara marelui kitsch

Dupa ce m-am luptat cu win32, cai troieni sau cum s-or mai numi acesti virusi inventati de mai-stiu-eu-cine, care mi-au facut viata amara si m-au obligat sa invat sa reinstalez windows-ul pt ca “baiatul de la IT” era plecat in concediu, am intrat intr-un nou conflict. De data asta, fara nicio legatura cu Shakespeare, dilema, care nu-mi da pace de mai multe saptamani, e a fi sau a nu fi “fashion addicted”. Nu k as fi :)))) nici vorba, nici n-as face o escapada de-un weekend pe Sena ca sa vad ce poarta les jeunnes filles de Paris, nici nu… Nici nu m-am gandit cum sa-mi conving iubitul ca ar fi genial sa ne luam o mini-vacanta si sa plecam la Milano sau la New York sau in Tokio sau la Londra…. Si pana la urma ce e rau in a fi putin fashion addicted. La urma urmei orice femeie isi doreste sa fie chic. Cum n-am castigat la lotto nici saptamana asta, n-am cont in banca si nici vreun finantator misterios (p’asta chiar nu mi l-as dori, pe bune, prefer sa incalt cu botine de lemn decat sa suport fitele sau mai bine zis palmele unui Boschet imbogatit peste noapte care crede ca poate cumpara tot ce misca) m-am hotarat sa uit de Vogue, creatiile Louboutin sau Manolo Blahnik si sa dau o fuga prin magazine. Dezamagire totala, sandale aurii sunt niste kitsch-uri, fie culoare era stridenta, fie exista o mixtura de culori si auriu, fie tocul era prea mic (am 1,63 daca as purta tocuri de 4 cm asa arata ridicol :P), fie tocul era prea gros, sau materiale din care erau confectionate tocul respectiv curelusele n-aveau nicio legatura, aaaa, sa nu mai zic de logo-uri, lanturi si alte prostii care atarnau de curelusa care ar trebui sa inconjoare cu finete glezna…. I hate it, de ce trebuie sa imi amintesc in fiecare clipa ca traiesc in tara marelui kitsch. Dupa ce am colindat saptamani intregi mall-uri, boutique-urile de pe Lipscani, outlet-uri, magazine si magazinase, din Bucuresti si nu numai, m-am lasat batuta. Mi-am printat perechea de gold Manolo sandals pe care a purtat-o Carrie Bradshaw in Sex and the City (stiu a purtat multe perechi de sandale aurii, dar una mi-a placut mie muuuult de tot) si mi-am lipit-o pe usa de la sifonier, ca in liceu cu posterele de actori, ca sa imi aduc aminte in fiecare zi de ce mi-ar placea sa traiesc la Paris, New York, Londra, Milano sau Tokio…

 

 

si stelele au stelele lor

Asa imi place mie sa cred, ca fiecare porneste de la un model, unii reusesc sa-l depaseasca, altii raman la starea de reverie. Zilele trecute m-am apucat sa citesc o carte, cineva drag mie mi-a daruit-o, fiind convins ca dupa ce o voi termina, o sa-mi schimbe perspectiva. Mai am cateva zeci de pagini (promit sa povestesc data viitoare despre ea) si nu pot sa-mi dau seama daca tiparele mentale mi s-au modelat, in schimb am realizat un lucru… cel mai de pret as spune eu. Cel mai mare dusman al fiintei umane este lipsa increderii in sine, celelalte lipsuri defapt sunt minore, in adancurile mintii zac potentialuri enorme, pe care nici macar nu le sesizam, dar reusim sa le inabusim prin teama de esec. Draguta carte. M-a facut sa-mi amintesc de primul discurs tinut in fata unui public. Inainte sa urc la pupitru m-am zbenguit prin fata colegilor convinsa ca n-are cum sa iasa rau, desi imi tremurau toate in mine, atat de tare ca imi schimbasem timbrul vocal. Damn it! Deja ma vedeam comentata la toate colturile, nu-mi placeau grimasele mele, detestam cand mi se faceau gropite in obraji cand zambeam, mi se parea ca nu se potriveau cu momentul - gropitele sunt bune la joaca, la caterinca, intre ai mei, parca nu aveau nicio treaba cu un discurs serios. Mi se parea, de asemenea, ca am un timbru vocal ciudat, paca nu era al meu, mi-era teama ca oamenii care ma priveau sa nu rada de mine. Cred ca mi-am repetat discursul de vreo 10 ori inainte sa-mi vina randul. Ghinion! Cu trei persoane inaintea mea, cineva avea sa rosteasca exact ce scria pe foaia mea. Ne inspirasem din aceleasi “surse”. Asta e, asa se intampla cand lasi pe altii sa gandeasca in locul tau si “nu iti iei mintea la bataie”. Din acel moment nu mi-a mai pasat, am aruncat foaia, spre mirarea celor din jur care ma indemnau sa o iau totusi cu mine. Mi se putea intampla orice si nu mai conta, mi se parea ca fusesem deja demascata si ca toti ceilalti stiau. M-am inselat. Am pasit in fata lor, sa fi fost, vreo 70-80 de oameni, nu mai mult. Mi-am zis in sinea mea ca mie nu mi-e frica de mine, desi m-a pocnit drept in frunte lumina camerei de filmat. Fuck! mi se intampla chiar mie - mi-am zis. In momentul ala mi-am cerut iertare in gand tuturor prezentatorilor tv pe care i-am criticat ca se balbaiau, am regretat ca am ras odata cu Carcotasii de oamenii din fata camerelor. Am ales, totusi, sa ignor privirile si sa-mi imaginez ca sunt doar eu si prietena mea cea mai buna. Atat. “Eu pot sa sustin acest discurs” si auosugestia a functionat, primele cuvinte au trenurat, dar restul a curs. Am inceput sa-mi modelez tonul vocii, sa-mi controlez gesturile (imi treceau prin minte orele de teoria comunicarii, cine stie cunoaste, hehehe, examene filmate :P). Nici nu mi-am dat seama cand am multumit pentru atentie. Nici ei nu si-au dat seama, au ramas cateva clipe concentrati, dupa care le-am suprins zambetul, fetele mele au inceput sa ma aplaude (venisera special ca “sa-mi faca galerie”), asa ca m-am simtit superb. Nodul in gat disparuse. Nici nu avusesem cine stie ce continut la indemana ca sa impresionez, incercasem doar sa le spun o poveste… era singura mea sansa. Intre timp, primul meu discurs m-a facut sa scriu o poveste ceva mai mare decat cele 5 minute de vorbe. Iat-o aici.

Mi-am dorit intotdeauna sa fiu o bruneta cu parul lung, cu tenul bronzat - nu va ganditi la Beyonce, e draguta dar not my type, are fundu mare, iar eu sunt una dintre masochistele alea care prefera marimea zero. Si cum spuneam, bruneta, bronzata, cu un aer usor asiatic, fara ochi oblici, prefer ochii mari cu gene dese si sprancene generoase… Vise! Natura m-a facut satena, piele alba care se inroseste la prima raza de soare indiferent de SPF-ul lotiunii protectoare si de ora la care ies la plaja. Si, ca si cum nu ar fi fost destul misoginisimul afisat ostentativ de barbatii cu functii inalte care sufera de complexul “cine e cocosul?”, m-am bagat singura in bancurile cu blonde. La urma urmei, a fost chiar distractiv si ink mai e, complexatii de mai sus au incercat sa se infoaie si mai tare in pene cand au observat ca au de-a face cu o blonda, dar si-au geluit repede penele pe spate cand au realizat ca neuronii mei reusesc sa realizeze sinapse. Rule no.1: Never underestimate your enemy! Adevaru e ca imaginarul asta colectiv functioneaza al naibii de bine, poate mai bine decat a estimat Jung, cand vezi o blonda mai-mai ca esti tentat sa te gandesti ca se pricepe la un singur lucru si ala sigur nu e slujba pe care ai vrea sa i-o oferi sau o afacere pe din care planuiesti sa scoti muuulti banii si sa nu aiba legatura cu industria XXX. Damn it! Poate suntem un popor cu prejudecati, nush daca exsita si peste hotare aceleasi cutume inradacinate in imaginarul colectiv, dar promit sa aflu, sunt chiar curioasa.
Cam aceleasi lucruri, am refer la faza cu lipsa de incredere, mi s-a intamplat si mie, cand in prima saptamana din noua viata de blonda m-am dus sa sustin un interviu intr-o multinationala - nu spun care ca nu e politically correct. Mi-aduc si acum aminte zambetul ironic al managerului care m-a intervievat si care mai tarziu avea sa-mi recunoasca in fata ca a avut mari dubii in privinta mea, dar ma recomanda foarte bine CV-ul (aici n-am inteles prea bine la ce s-a referit, CV-ul meu era aproape gol pe atunci). In plus, a fost convins ca n-o sa rezist mai mult de 6 luni pe job. Am stat 7, m-am zbatut sa promovez, fara prea multe “succesuri” cum ar spune o conationala de-a noastra, asa ca mi-am luat zborul.
Ma intreb daca militienii, imi cer scuze potistii (chiar nu ma pot abtine, in Militari City mai toata lumea le zice militieni, gabori si alte nickname-uri pe care nu mi le amintesc) traiesc aceeasi drama cand ies in lume imbracati in uniforma.
Hmm, mintea asta umana nu iarta nimic, indiferent de nivelul de educatie, stereotipiile se manifesta, chiar si un cersetor ce trage cu pofta aurolac dintr-o punga stie sa fluiere dupa blonde si sa se umfle in pene ca e mai destept decat “ala care poarta cashcheta prin intersectii”. Ma intreb cum se manifesta in comportamentul unui bebeblus aceste stereotipii pe care le mosteneste, sau daca nu le mosteneste si Jung a inteles gresit, ma intreb care e varsta cand le dobandeste, cum devine constient de ele si cum isi formeaza altele pe parcursul vietii…
Una peste alta, viata de blonda are si ea partile ei bune, mai ales daca stii sa sfidezi prejudecatile celorlalti. Mai mult, oamenii sunt toleranti, in general, si am refer la marea masa, care cauta mai degraba sa smulga un zambet dintr-o situatie, pe principiu “Ce sa-i faci, e blonda, noroc ca avem si noi de cine rade!”

right back

Stiu, e trist ca nu am mai scris demult sau, cum ar spune altii, am abandonat asa repede,… doar ca am avut o perioada in care m-am inchis in carapacea mea de testoasa zurlie si nu am vrut sa mai vorbesc cu nimeni despre nimic. De ce? Hmm, pai sa vedem… M-am saturat sa ma trezesc dimineata in zornaitul enervant al telefonului pe care il trantesc de fiecare data pe jos in incercarea de a amana inca putin trezirea. Asa ca mi-am zis ca vreau concediu ca sa pot dormi cat vreau. Apoi, mi s-a parut ca ma pierd prin multimile de oameni ce se inghesuie nepasatori in autobuzele ticsite si sufocante (aerul conditionat in RATB se va inventa probabil peste vreo 10-20 de ani, cel putin asa prezice un Nostradamus urban). Si cum m-am simtit ca o sardina izolata intr-o cutie de conserva uitata pe un raft de supermarket de cartier, caci autobuzele sunt pline de oameni care fac cunostinta cu apa doar o data pe saptamana, am decis sa renunt la calitatea de calator cu transportul in comun si sa ma preocup de alte tampenii mai agreabile. Ei bine, nici la capitolul asta n-am facut nimic, am ramas in pana de tampenii si n-am mai putut scrie nimic, asa ca m-am intors la job mi-am ocupat locul de dupa usa si am devenit febrila. Mailurile au inceput sa curga, toate cu high priority, telefoanele au inceput sa sune toate in acelasi timp, seful s-a trezit cu chef de sedinte si bomboana de pe coliva ne-am trezit cu Auditul pe cap. Cine stie cunoaste, auditul provoaca migrene si singurul lucru avantajos e ca te obliga sa rearanjezi dulapul ce sta sa cada de dosare aranjate dupa o ordine a fiecaruia dintre cei 10 colegi de birou pe care ii am, unul mai ordonat ca altul…
Si cum ma intorceam in seara asta cu acelasi autobuz, mai putin ticnist, dar plin de oameni ce nu au facut cunostinta de ceva timp cu apa si sapunul, cum am alergat in disperare dupa metroul de industriilor, care nu se mai ia de la acelasi peron cu cel de gara de nord, ci trebuie sa te imbulzesti prin marea de transpirati ca sa ajungi la “peronul central” inainte ca idiotu cu cravata sa urle “atentie se inchid usile”, mi-am dat seama ca a trecut o luna si mai bine de cand nu mi-am mai pus gandurile la vedere. Bad thing mi-am zis si iata-ma scriind din nou…

n-am somn

În ultimele zile m-am tot gândit la durere şi la felul în care contorsionează suflete. Mi-a plăcut să citesc filosofie, dar nush dacă am reuşit vreodată să înţeleg ce gândeau oamenii ăia acolo, cred că mai degrabă îmi proiectam propria viaţă în scrierile lor. Aşa se întâmplă şi acum, când cuget la durere, fără voia mea devin subiectivă, îmi trec prin minte sute de întâmplări în care am căzut în genunchi crezând că o să mi se surpe pământul sub picioare, lungi zile în care m-am sufocat de tristeţe şi zeci de mii de minute pe care aş vrea să le dau delete din trecutul meu. Privind acum, când acele clipe par istorie, îmi dau seama că durerea nu mi-a făcut niciun rău. Nu durerea mi-a rupt speranţele şi nu durerea mi-a perforat iremediabil sufletul, durerea a fost doar un rezultat, cauza durerii mi-a nimicit elanul vital. Cineva la care eu ţin foarte mult (poate cel mai mult, nici eu nu ştiu, o să-mi dau seama de asta într-o zi sau va rămâne un veşnic mister - habar n-am) că femeile trec mai uşor peste durere decât bărbaţii, că au o putere specială de a se recupera… stau şi mă întreb dacă nu cumva genetica a greşit ceva în ceea ce mă priveşte sau încă n-am ajuns să-mi cunosc capacităţile de recuperare spirituală…

Cap. 2 Suflet pierdut

1

 

Era o femeie frumoasa, ar fi fermecat pe oricine dintr-o simpla privire, ar fi jucat pe degete orice barbat i-ar fi stat in cale, dar acum se privea in oglinda si se vedea urata… urata si palida. Isi trecu degetele printre firele de par ce-i cadeau pe frunte intr-un breton voluminos. Avea pete vinetii sub ochi, buzele ii erau uscate si un gust amar ii facea gura punga. Deschise robinetul ruginit ca sa-si clateasca gura, dar o bufni plansul. Plangea ca un copil, doar ca de data asta plansul ei nu-i putea schimba soarta. Sunetul telefonului ii intrerupse zbuciumul, isi schimba glasul si raspunse ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat:

-          Rina!

-          Iubita sunt eu! Vin sa te iau?

-          Nu stiu ce sa zic… ofta adanc. Vreau sa mai stau! continua ea

-          Mami, ti se face rau. Asculta-ma! Nu te-ai miscat de doua zile de-acolo. Un dus, o supa calda si cateva ore de somn… Ce zici? o intreba el imbietor.

-          Pooate, ingana fata neincrezatoare, dar fara supa!

-          S-a facut! Ajung in cateva minute! Pup! raspunse el usurat ca a convins-o si ii inchise in graba.

Defapt, Rina nu vroia sa plece. N-aveam cum. I s-ar fi rupt inima daca s-ar fi intamplat ceva in lipsa ei, dar simtea nevoia sa-l vada. Isi sterse fata, analizadu-si atenta ochii rosii de la atata plans si iesi pe culoarul spitalului.

Oamenii forfoteau dintr-o parte in alta, zeci de usi se deschideau si se inchideau in acelasi timp, medici si asistente se grabeau catre blocul operator cu accidentati pe targa si un miros puternic de spirt ii invada narile de peste tot. O ametea toata nebunia asta. Isi strecura agitata mana in geanta, ii vibra telefonul, trebuia sa fie Rares. Deschise zapacita prima usa care i se ivi in cale si dadu sa coboare pe niste scari repede, repede ca si cum ar vrea sa evadeze pentru todeauna din locul acela oribil.

-          Fiti amabil, scarile astea ajung la parter, intreba ea cu rasuflarea pe jumatate pierduta un tanar in pijama?

-          Da, chiar la iesirea din fata spitalului, ii confirma el.

O lua din nou la goana pe trepte. Parea ca nici nu le atinge cu varful picioarelor… Se trezi la un moment dat in fata unei usi semitransparente pe care o deschise fara sa stea pe ganduri. Imaginea unui „macelar” ii izbi retina:

            - Ati venit sa recunoasteti pe cineva? intreba calm calaul cu chip de doctor in timp ce  lucra cu bisturiul la un trup neinsufletit de femeie.

Fata inchise speriata usa si o lua inapoi pe scari, inima ii sarea din piept, parca juca intr-un film de groaza. „Exit! Asta trebuie sa fie” isi zise ea cu mintea inca prinsa intre imaginile surprinse la morga.

            Rares o astepta nerabdator in curte intrebandu-se ce i s-a intamplat, mutandu-si telefonul dintr-o palma in alta, cu privirea mereu atintita catre usa volanta. Rina aparu zdruncinata, cu parul ravasit si i se topi in brate. Il stranse atat de tare incat ii sfasie camasa:

            - Iubiiita! Gata! Sunt aici!

O imbratisa usor, ii sterse lacrimile si ii prise mainile in palmele lui. Apoi cu o voce tandra:

            - Cum se simte?

            - La fel, ii raspunse ea inecat.

Intr-un tarziu se decise sa-i vorbeasca:

            - Stii! ofta ea, m-am grabit sa ajung la tine si am nimerit la morga. A fost groaznic, continua ea stins si il apuca pe dupa gat. Cu un gest de compatimire ii arunca o privire intrebatoare pe sub genele lui lungi si dese:

-          Mami, la Actori sau la Bellini?

-          Actori! Vreau o „Actul III”[1]!

Semaforul isi schimba culoarea si barbatul porni numaidecat masina, trecu pe langa Facultatea de Drept, paralel cu Cismigiul si se opri in singurul loc de parcare liber din subteranul Intercontinentalului. Afara incepuse sa ploua marunt. Se grabira amandoi catre cafenea cu grumajii inconvoiati si capetele aplecate, lipite unul de celalalt.

-          Fumatori sau nefumatori? Intreba cu amabilitate chelnerul

-          Fumatori! il fixa ea cu privirea, adu-mi te rog un Vogue odata cu meniul

-          Sigur.

Si chelnerul ii pofti la masa lor. Barbatul o privi ingrijorat de parca ar fi vrut sa o intrebe „esti sigura ca vrei sa fumezi?”.

-          Rares, n-am chef de discutii acum, lasa morala pe altadat’. Ma simt plina de nervi si am avut niste zile de cacao…

-          Cacao cu lapte? incerca el s-o inveseleasca.

Afisand un zambet in coltul gurii, Rina ofta si scoase din pachet o tigareta, dar se opri speriata de moarte inainte sa-si duca bricheta aprinsa la gura…

-          Nu stiu ce-as face daca as mai vedea-o, se auzi o voce de barbat. 

-          Era buna tipa. M-as fi facut presulet la picioarele ei, se auzi o a doua voce, care izbucni in ras.

Rina isi aprinse intr-un tarziu tigareta cu o usoara parere de rau. Ii promisese lui Abi ca nu o sa mai fumeze, dar Abi stia ca ea nu vorbea serios. Ofta adanc si arunca o privire peste umar incercand sa strabata prin multime pana la masa de unde se auzeau vocile. Nu reusi sa distinga bine cei doi masculi pentru ca se temea sa nu lase de banuit lui Rares, asa ca isi intoarse repede privirea catre el si isi aprinse a doua tigare.

-          Stii ma gandeam, incepu Rares, sa-mi schimb masina. Am vazut ieri…

Rina il privea si zambea din cand in cand politicos, dar nu parea sa auda ce ii povestea barbatul. Vedea miscarea buzelor lui, dar sunetele nu ajungeau la ea. La un moment dat se ridica de pe scaun:

            - Lady’s Room, zise ea cu zambet scurt si o porni catre toaleta, dar ocoli toate mesele ca sa le poata surprinde chipurile celor doi mai de aproape. Silueta ei inalta si mladioasa se opri pentru o clipa inainte sa deschida usa, hipnotizat barbatul tintit cu privirea ridica intrebator din sprancene si zambi usor in coltul gurii, atat cat sa i se vada gropitele din obraji.

 

2

 

„Nu stiu ce mi se intampla azi, dar vreau sa plang. Ma simt atat de singura si sunt atatia oameni care se invart in jurul meu, iar intre mine si ei e asa o mare distanta… parca totul e gri, orice as face ma simt coplesita de lucruri, parca totul e inaintea mea cu doi – trei pasi”… Abi se ridica din fotoliul in care se afla ghemuita. Parca ducea o lupta cu ea. Era ca si cum ar fi trebuit sa urce in ring si in coltul adversar s-ar fi aflat cealalta Abi, Abi pe care toata lumea o stia. Nu mai vroia sa fie acea Abi, vroia sa fie ea asa cum se vedea in oglinda si ii era greu. Daca lumea nu ar fi acceptat-o? Se simtea slaba.

Isi pleca capul p umarul fotoliului si prinse intre buze coltul pernei. Lumea clocotea afara, iar ea statea izolata in camera dinspre strada si privea in gol prin fereastra deschisa. De dincolo de perdeaua fluturata de vant veneau miresme de castani infloriti. Incepu sa numere cu ochii ei plansi oamenii care treceau pe bulevard. Asa isi golea mintea de toate gandurile ei ciudate, care nu ii mai dadeau pace. Tresari la un moment dat si se ridica lenesa sa raspunda la telefonul care suna de mai bine de zece minute

-          Da, zise ea cu o voce schimbata

-          Gabriela? intreba la celalalt capat al firului o voce de baiat

-          La telefon, raspunse ea mirata ca nu fusese recunoscuta

-          Mi-am luat scuter. Vin sa te iau la o plimbare si n-accept scuze, daaa?

-          Tibi, cred ca glumesti, ii raspunse ea.

-          Deloc, o asigura baiatul. Ai 20-30 de minute sa te pregatesti!

-          Nu stiu, eu… Eu am treaba, stii, cred ca mama nu are cheie si nu as putea sa… ezita ea.

-          Daa, iar eu l-am vazut de dimineata pe Mos-Craciun cum schia pe Republicii. Hai, mai Abi, termina cu prostiile ca nu sti sa minti. Vin, m-auzi! Vin sa te iau intr-o juma’ de ora.

-          Aha! Ingana ea aprobativ cu un fior teribil in stomac.

Era pentru prima oara cand ii spunea asa, pentru el era doar „Gabriela de la F1”. „Ce-o mai insemna si asta?” se intreba in gand si se grabi spre dormitorul ei. Isi ravasi toate hainele si le imprastie prin toata camera. Nu stia cu ce sa se imbrace. „Unde e Rina cand ai nevoie de ea?” gandi fata cu voce tare.

            - Aici, raspunse vocea fetei de pe hol. Putea sa lipseasca martie din post, zambi Rina prin usa intredeschisa in timp ce Abi se chinuia sa isi traga jeansii pe ea. Hmm, pune-ti topul ala turcoaz si cerceii mei, contiuna Rina si-i intinse cerceii sai abia scosi din urechi.

            - Ma faci la par?

            - Te fac. Cand vine?

            - Acum, in 10 minute, ii raspunse Abi agitata.

            - Hopaaa, suntem indragostita, ii zise Rina razand.

            - Hai maaa, nu fii rea! Ai glume in program? Mai bine aranjeaza-mi parul si da-mi putin rimel ca intarzii iar.

            - Definitely in love, zambi  incantata.

Se auzi Spot latrand si gajaitura soneriei de la poarta. Abi sari in tenisi.

            - Vezi sa nu-ti uiti si capul, ii ura Rina in timp ce ii intinse telefonul abandonat pe fotoliu. Amandoua inzbucnira in ras si fata iesi sa-si conduca sora pana la poarta.

            - Ce faci Tibi? O arzi in scutere fara mine, ii zise Rina razand

Baiatul dadu din cap incurcat, ochii lui fiind atintiti catre Abi.

-          Bine, porumbeilor. Va las. Vad ca vreti sa fiti singuri.

Dadu sa plece, dar isi intoarse capul din nou spre ei, ca si cum uitase ceva:

            - Tibi am si eu o curiozitate, ii zise Rina in timp ce deschise poarta. Tu cum reusesti sa vezi noaptea, in vis, fara ochelari? si izbucni in ras.

Abi se incrunta la ea uimita de cat de indrazneata s-a facut sora ei. Rina disparu in hohote dincolo de poarta. „Porumbeii” pufnira si ei in ras si o pornira in goana spre parc.

            Atatea nopti de singuratate pareau acum demult uitate. Alergau printre masini si parul ei castaniu ii flutura de sub casca. Orasul asta mirosea atat de bine in amiaza, mai bine ca niciodata. Ea chiar iubea locurile astea. Strazile pline de masini care asteptau la semaforul de pe bulevard, castanii, fereastra liceului unde avea banca, gardul bisericii pe care se spijineau fumatorii… totul era cuprins de o aura magica. Era libera. Se vedea pe sine in fiecare lucru care ii rasarea in cale, se vedea chiar si in omul pe care il tinea strans dupa mijloc de frica sa nu cada. Nici nu stia ca il iubeste. Nici el nu stia.

            Baiatul opri in fata portii. Ea cobori grabita, lasadu-l in urma fara sa- i spuna un cuvant. El o prinse de mana. Uluita, isi intoarse fata privindu-l cu ochii mari si se trezi ca ii intinde buzele sa il sarute. El trasari pana in maduva oaselor. Ii prinse lacom buzele intre buzele lui.  Mut de uimire incerca sa o ia dupa mijloc si sa si-o urce in brate, dar ea fugi speriata in curte. Ascunsa dupa poarta de lemn, Abi simtea ca avea sa-i sara inima din piept. Dar el stia ca nu a plecat nicaieri:

            - Abi, fugi in casa sa nu se sperie ai tai ca ai intarziat. As vrea sa te mai vad si maine, ii zise el pe un ton crescanda.

            - Daaa, ii raspunse ea prelung, aproape soptit.

Se repezi sa intre in casa, trecand ametita pe langa Spot care ii iesise vesel in cale. Ai ei erau toti stransi la masa, in bucatarie. Abi parca plutea. Nu parea sa- i pese de nimeni si nimic. Se strecura in camera ei, dadu drumul la muzica si incepu sa fredoneze Kanye West. In zbenguiala ei, vru sa-si treaca mana prin par, dar isi simtul bratul inghetat cand isi atinse cu degetele firave fruntea sticloasa. Cutite o sagetara pe sira spinarii si sari drept in sus. Nu mai avea par. Chelise. Abi era cheala. Alerga disperata spre baie, dar se impiedica in covor si se prabusi pe parchet. „Nuuuuu! Nu se poate! Nu euuu!” si urletul ei zdruncina linistea serii. Desi avea mainile libere, parca paralizase cu totul. Peretii deveneau lichizi si din ce in ce mai albi, parchetul se unduia sub ea si se simtea cand impinsa cand trasa de valurile lui. Nu-si putea da seama ce se intamplase. Auzea un tiuit ciudat. Isi ridica instinctiv mana dreapta la tampla pentru a-si verifica pulsul dar parca nu capta nicio bataie. Isi cobori doua degete peste sprancene, dar lipseau si ele. Simtea sub buricele lor o arcada osoasa,  aproape ca se temea sa nu-si cresteze pielea in aceasta mangaiere. Toate degetele alunecara pe deasupra ochiului spre pomete in cautarea unei clipiri de gene. Isi musca buza pana la sangerare si lacrimile incepura sa se prelinga pe fata si sa loveasca in caderea lor parchetul. Nu mai avea pic de par…

 

3

 

 

            Cu mainile impreunate in semn de rugaciune, ghemuita intr-un scaun si cu lacrimile uscate pe obraz… asa se trezi Rina la prima raza de lumina ce reusise sa strabata prin jaluzelele biroului. Se visase din nou copila. Era un vis care o urmarea de cand incepuse nebunia. Ce mare i se parea Abi cand ii lua obrajii in palmele sale protectoare si ii spunea pe un ton amenintator „Papa tot! Nu ma mai joc cu tine daca nu papi”. Incepu sa rada printre lacrimi privind prin jaluzele cum se dezmortea orasul adormit. Ii era asa dor de acea Abi. Se rasuci spre birou apuca fotografia si o stranse la piept cu ambele maini. Erau ei trei, mici. Vroia sa fie mica din nou. Vroia sa se piarda de ai ei, iar Laur si Abi sa o recupereze de pe undeva, de prin vreo curte cu multi copii care se jucau leapsa. Vroia sa adoarma leganata pe picioarele lui Abi, in timp ce Laur inventa povesti cu el in postura de erou, fiindca ii era lene sa-i citeasca basme adevarate…

Se impinse din nou cu scaunul pana la fereastra, o deschise larg. Era toamna. Trecusera cinci ani. Azi trebuia sa faca acel drum din nou, doar ca de data aceasta avea sa-l aduca pe Laur acasa, definitv. Vroia sa creada ca isi va umple macar putin golul din inima, adancit peste ani de lipsa lui si a lui Abi. Nu se mai simtise acasa nicaieri in ultimii cinci ani. Nu-si mai gasise niciunde locul. Era pierduta, singura, doborata de atatea necazuri carora nu le mai putea tine piept de una singura. Da, de una singura. Rares era aproape absent in viata ei oricat de aproape ar fi incercat el sa-i fie. Si nu era vina lui, nici a ei de altfel… sau poate putin a ei ca acceptase o situatie doar pentru ca nu putea sa-l raneasca a doua oara. In astfel de momemnte se intreba daca nu cumva ii facea un rau mai mare tinandu-l alaturi de ea cand ar fi putut sa-l lase liber sa-si gaseasca pe cineva care sa-l merite. La urma urmei si el simtea ca nu-i bine, si daca nu stia adevarul asta nu insemna ca nu intelegea ca inima ei apartine altcuiva.

Coborata in strada, se opri la covrigaria din colt. I se facuse pofta de covrigi calzi cu sare, nici nu-si mai amintea cand mancase ultima oara covrigi. Balansoarul vechi si ruginit din parculetul de vizavi isi amintea sigur. El fusese martorul a atatea intamplari din viata ei, de cand pasise pentru prima oara pe treptele Facultatii de Arhitectura si pana obtinuse primul proiect, cladirea BCR din spatele parcului care acum domnea peste bulevardul ruginit de toamna. Reusise mai tot ce-si propusese, lucra in cea mai mare companie din Europa de Est, raspundea de proiecte la care nici nu visase cu multi ani in urma, cand pornise de una singura pe un drum pe care nimeni din familia ei nu se incumetase s-o apuce. Si totusi, era atat de nefericita. Era atat de singura aici sus unde ajunsese, incat ii invidia pe cei care duceau o viata simpla.

-          Ia zi, domnita, cati sa-ti dea baba? intreba vanzatoarea si vocea ei de

tiganca batrana ii tulbura amintirile Rinei.

-          Saru’mana! Doi… raspunse ea neincrezator

-          Hiii! Pai d’apoi d’aia esti asa sfrijita ca nu halesti. Tine trei! Unu-i da la

mine, sa-ti fie cu noroace c-ai sa ai cercari multe de trecut si ochii tai negri ara sa varse lacrami potop, ii prezise tiganca in timp ce ii mangaie podul palmei drepte intinse dupa covrigi.

Cutremurata, Rina isi lua covrigii si fugi spre masina, uitand sa plateasca. Tiganca isi facu cruce, ochii ei bulbucati de vreme nu mai vazusera de mult o palma ca a Rinei.

Condusese tot drumul prinsa in ganduri, cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu inima agatata de ultima farama de speranta: Laur. Daca viata ii aducea din nou impreuna, trebuia sa se intample ceva si cu Abi. Trebuia sa se intoarca. Refuza sa creada ca avea de trait prima toamna fara ea. Nu se putea ca in viata ei sa nu mai apara nimic suprinzator la cei 25 de ani pe care ii implinise in primavara. Nu se putea sa fie condamnata la aceasta monotonie apasatoare pana la adanci batraneti. O tulburau totusi cuvintele babei. Oare ce vazuse in palma ei?

Pe cand se straduia sa parcheze,  un barbat usor nebarbierit si foarte bronzat ii rasari in oglinda retrovizoare. Fara sa-si dea seama opri motorul, cobori nebuna din masina si ii sari in brate. Lipsea zana suprizelor, in rest parca se simtea pe platoul acelei emisiuni care ii terorizase copilaria si o ironizase ori de cate ori avusese ocazia, mai ales ca ea nu prea credea in zane. Plangeau amandoi ca atunci cand erau copii si se bateau cu perne pana se loveau cu capul de tablia patului. Era el, dar parca nu mai semana deloc cu baietelul pe care il inchisese pe balcon cu 20 de ani in urma pentru ca mancase prea multe visine din visinata, iar ea se temea sa nu-l gaseasca „mamica” beat…

-          Covrigi cu sare, zambi el cand ii zari pe scaunul din dreapta. La noi doar

cainii umbla cu covrigi in coada, continua el si izbucnira in ras amandoi.

-          La noi? Care noi? scoase limba la el. Uita de acel noi! Doar aici este la

„noi”! ii zise ea pe un ton serios.

-          Zapa, mi-a fost dor si de gropile de pe strazi!

Ofta si apoi din nou catre Rina:

-          Abi, ce face? De ce nu a venit? Taca-paca inca mai e suparata pe mine ca

am plecat fara sa-i spun? si o privi intrebator pe sub sprancenele negre si groase.

-          Mergem acum la ea, raspunse Rina pe un ton tulburator de linistit.

Nici nu stia cum avea sa-i spuna acestui barbat din fata ei, care nu mai semana deloc cu fratele ei plecat acum cinci ani, calvarul prin care trecea de la Paste incoace…



[1] Salata

Cap. 1 Margele de ceara

 

 

1

 

Visul unei veri se spulbera chiar acum, simtea cum i se indoaie genunchii, cum totul se invarte in jurul ei, aerul devenea greu, ametitor, simtea o presiune giganta in ceafa de parca ar fi lovit-o cineva… “Gata! S-a terminat!…” erau cuvintele stinse pe care le auzea, iar si iar, ca o melodie cantata playback. “Nu mai e!” ii suna sacadat in minte. “Nu mai eeeeee!” sufletul ei urla in interior, ar fi vrut sa iasa afara, sa se arunce de undeva si sa se faca praf si odata cu ea sa-si prabuseasca durerea. Vru sa se miste, dar ii paralizase tot corpul, i se inclestase maxilarul, nu mai putea vorbi. Din fata, din spate, din lateral, simtea cum o strang ziduri imaginare, se vedea precum o Ana zidita de un Manole stangaci, fara ca acest sacrificiu al ei sa nasca vreun lucru maret, ba dimpotriva. Receptorul telefonului ii aluneca din mana si cazu zgomotos pe covor trezind-o pe Rina. Se repezi asupra ei si o lua in brate

- Rina, nu mai e! Gata! Nu mai e! sopti ea disperata, in timp ce lacrimile i se innodau in barbie umezind tricoul fetei care o mangaia somnoroasa, fara sa scoata un cuvant.

- Vreau sa mor! zise ea stins intr-un tarziu. Vreau sa mor si eu! Glasul ei suiera surd  in camera semiintunecata.

Rina o prinse cu degetele ei lungi de umeri si o privi in ochi:

- Termina, Abi! zise fata poruncitor. Nu-mi veni cu d’astea – ii prinse mainile intre ale ei.Asa a fost sa fie, continua ea, n-ai cum sa schimbi asta. Oricat ai plange acum. Crezi ca pe mine nu ma doare? Uita-te in ochii mei! ii ridica barbia cu degetele ei fine. Crezi ca eu nu as vrea sa urlu, sa-mi rup hainele de pe mine si sa-mi iau lumea in cap? Si? Cu ce m-ar ajuta?

- Nu mai pooot! se planse ea si vocea ei leganata inunda linistea diminetii inca nerasarite.

O lua din nou in brate pe Rina. Zilele insorite erau departe, tot mai departe si simtea ca o parte din de ea se va ingropa, in trei zile, in tarana cleioasa si umeda a gropii pe care si-o imagina sapata. Se vedea ea insasi purtandu-si lopata catre locul de sub brazi si simtea ca ii amorteau simturile, privirea i se incetosa…

            O lovitura neasteptata in geam le trezi pe amandoua din imbratisarea dureroasa in care se aflau. Se uitara speriate una la alta si Rina sari din pijamale direct in pantaloni rosii de bumbac. In doua secunde era la usa. O deschise cu hotarare, desi, undeva, in inima ei, o apasau noi unde de teama.

            Abi se lungise in pat si strangea anemic o perna, cu ochii atintiti in tavan. Parul ii era ravasit, i se infundau urechile, isi auzeam doar bataile inimii, din ce in ce mai puternic si nelinistea o cuprindea din toate incheieturile. Se intreba daca nu cumva a visat totul si avea sa se trezeasca fericita. O usa trantita o trezi la realitate, isi rasuci capul si o vazu pe Rina, abia intrata in camera, dreapta ca un stalp incat se temu sa nu se prabuseasca la pamant. Sari sa o cuprinda in brate, dar fata era mai puternica decat parea si Abi se trezi numaidecat cuprinsa de mainile ei intepenite:

- Plecam intr-o ora! si vocea fetei rasuna grav incat lui Abi ii pocnira urechile.

I se inmuiau picioarele si se scurgea printre bratele fetei pe podea. Auzea glasuri care o strigau, cand soptite, cand grave „Abi! Abi, dormi?!”, din ce in ce mai soptit si cu ecou „Abiii! bii! bi!”. Maini umede pareau sa-i atinga fruntea care ardea, parca ar fi avut febra… Da, ca atunci cand a avut pneumonie si si-a pierdut cunostinta din cauza febrei, dar acum… putea sa jure ca totul e „pe bune”. Nu-si putea explica, totusi, de unde vin tipetele infundate, cum de se trantesc usile… trase aer in piept ingrozita „Eu am doar o singura usa!?”. Scoase un tipat:

-          Rinaaa! Rina, unde esti?

Se trezi singura in intuneric, ingenunchiata, inconvoiata, cu mainile imbratisate dupa piept si capul rezemat de ceva dur. Mirosea a brad udat de ploaie, ea insasi era plouata toata si broboane de apa i se prelingeau pe fata si apoi in san. „Sa fie de la plans?” gandi ea, oare atat plansese ea, incat se udase din cap pana in picioare? In bezna noptii simti sub picioarele inlemnite tarana umeda si cleioasa. Fusese dimineata si dintr-o data acum era noapte, si oricat s-ar fi chinuit nu-si putea aminti cum trecuse timpul, unde se afla si, mai ales, unde era Rina? Incerca sa-si ridice fruntea si se zgarie usor pe obraz. Cu ochii impaienjeniti reusi sa citeasca „Nascut 21.09.1970 – Mort 6.03.2002”…

 

2

 

            „Tarrr! Tarrrr! Tarrr!” Rina se strecura grabita printre scaunele imprastiate prin curte. „Aaabi!”, ofta ea in gand, „scaune, carti, creioane… offf! Tot timpul tre’ sa strang dupa tine!”. Cerceta cu privirea gradina, incercand sa dea de sora ei, cu vreo carte in brate, incercand sa invete pentru Bac, dar Abi parca intrase in pamant. Cu ochii orbiti de lumina coplesitoare a soarelui deschise poarta.

            - Buna ziua! privi ea incruntata spre barbatul inalt care se ivi de dincolo de poarta.

„Hrrr!” marai cainele, pregatindu-se sa-i sara la gat strainului. Rina isi intoarse repede capul spre el:

            - Spot, iesi! Intra la cotet!

Isi rasuci silueta inalta catre barbat

           - Marin? Intreba ragusit barbatul

           - Da…

           - Parintii?          

- Plecati! zise ea scurt si il strapunse din nou cu privirea. Cu cine am placerea?

           - Arhitect Oprescu… raspunse el incurcat, Mihai Oprescu… aaaam… defapt, aaa… Micky, imi pare bine! si ii intinse o mana

Rina nu se putea gandi decat la panza ei abandonata in graba si la culorile gata preparate care se vor intari si nu vor mai fi bune de nimic. O bombani in gand pe Abi, apoi, cu mainile in buzunar, catre strain:

            - O sa le transmit ca i-ati cautat, ii zise fata tintindu-l pentru o clipa cu privirea si dadu sa inchida poarta.

Strainul ramase nemiscat, fermecat de frumusetea copilaroasa a fetei, cu gura usor intredeschisa. Vru sa mai rosteasca ceva, dar fata deja se strecurase in casa lasandu-l dincolo de poarta lacuita de lemn.

Fata implinise, in primavara, 14 ani, dar oricine o vedea ar fi putut sa jure ca se apropie de 18. Desi slabuta, silueta ei inalta si bine proportionata starnea priviri admirative din partea baietilor si invidia celorlalte fete de varsta ei. Dar Rinei nu parea sa-i pese prea mult de asta, ea era cufundata in lumea ei, in care totul vibra sub pensula si culorile de acuarela. Se pregatea sa intre la Arte, mai avea o luna si un pic pana la marea examinare si cubismul lui Chagall inca ii dadea de furca.

In tot acest timp, Abi statuse ascunsa sub bolta inflorita. „Zapacita!” rase ea in gand, si se ridica dintre mladitele de vie, prinse cu mana marginile tevii care sustinea bolta si isi rezema cotul de cotetul cainelui. Trezit de zgomot, lenesul sari afara si se napusti vesel asupra ei ca si cum ar fi vut sa-i sara in brate

-          Hei baiete, n-am chef de tandreturi, potoleste-te! Ii porunci ea distrata

-          Hrrr! Ham! Ham-ham-ham!

-          Sezi! Ghem de blana! si ii arunca un zambet pe furis micutului cersetor de afectiune.

Jucausul o asculta. Ochii lui negri si blanzi o fixara pentru o clipa in incercarea de a-i cersi mila, dadu de cateva ori din coada si, simtindu-se absolvit de vina, isi lua avant.

            - Hrrr! Hr! Hrrr! ii prinse, plin de fericire, poala pantalonului si incepu sa traga cu dinti spre el.

Abi isi simti piciorul inclestat si o durere ciudata ii cuprinse glezna… Stia ca Spot nu ar fi muscat-o niciodata si, totusi, nu-si putea explica de ce simtea cum mii de ace i se infigeau in picior. Vru sa strige, dar parea ca a paralizat cu totul. Nu se putea rasuci, ii amortise tot corpul si se prabusea cu incetinitorul. Ametea… Cerul se intunecase, latratul lui Spot era din ce in ce mai surd si nu-si mai putea misca nici macar globii oculari.

Incepu sa bata un vant rece, pomii se indoiau anemic in jurul ei si i se facu frig… reusi sa-si inchida ochii. Isi pierduse echilibrul. Se afla pierduta, fara nimic de care sa se rezeme, cotetul disparuse, la fel si pamantul de sub picioare. Se chinuia din rasputeri sa o auda pe Rina trebaluind prin casa, sa surprinda o miscare, un semn ca e acasa… I se facu frica.

            Intr-un tarziu, auzi zgomote metalice ca si cum zeci de oameni ar plimba carucioarele din Carrefour pe sosea. „Unde sunt?” reusi ea sa gandeasca. „Am adormit iar” ofta ea din greu. Usor neincrezatoare: „Da. Trebuie sa fi adormit iar”, apoi isi cuprise cu mainile genunchi ghemuindu-se la pamant in incercarea de a simti asternuturile sub ea.

O cuprinse din nou frica si incepu sa auda voci cand mai soptite, cand mai puternice si uita de asternuturi. „Oare ma striga cineva?”. „Abi! Abi! bii! bi!” se auzeau ecourile infundate, „Abi! Abi! bii! bi!”.

- Sunt aiiici! si glasul ei ii asurzi timpanele. Rinaaaa! Rinaaa! Sunt aici, jos! Dupa o clipa de tacere:

- M-am jucat cu Spot si…

Dar parea ca se aude numai ea, desi vocea o striga mereu „Abiii! Abiii! bii! bi!”… Carucioarele iesira din nou la plimbare pe asfalt.

 

 

 

3

 

„Dumnezeul Duhului si a tot trupu’, Carele ai calcat moartea si…”. Glasul preotului ii suna atat de ciudat lui Abi, femeile se tanguiau in apropierea gropii, era prea multa galagie, prea multa… Nu putu sa suporte zarva si mai ales sicriul care se cobora in mormantul umed, asa ca o lua la goana printre cruci. Alerga de una singura pe poteca cleioasa, in care isi intelenise picioarele ei firave si i se parea ca bolta cerului s-a rupt in doua, desi ploua marunt. Nu intelegea cum a fost ingaduita o asemenea nenorocire, ar fi fost in stare sa arunce cu pietre spre cer.

Se opri pentru o clipa speriata de tipatul unei femei. „Mama?!?” gandi ea si o porni inapoi, dar n-apuca sa faca un pas ca isi vazu matusa purtata pe brate de doi barbati necunoscuti care incercau sa o aduca la masina – „Or fi vecini” se gandi ea din nou. Femeia lesinase de durere, trupul ei vanat de frig si plans trecu purtat pe brate sub ochii indurerati ai fetei. Abi o porni catre mormant.   

Ea a fost dintotdeauna o fire tare, foarte tare, putea face orice, n-avea cum sa-si lase mama chiar acum. Ce-o fi fost in capul ei de plecase precum o lasa, lasandu-si familia acolo, la urma urmei isi merita portia ei de durere si trebuia sa o savureze pana la ultima picatura. In plus, ai ei erau toti acolo, si daca nu ea, atunci cine ar fi putut sa ii sprijine si sa se asigure ca vor ajunge in siguranta inapoi. Isi prinse mama de mana si o lua in brate. Femeia era atat de palida, si lacrimile ei fierbinti ii udau puloverul fetei. Abi se intreba cum de mai pot curge atatea lacrimi din acest fulg pe care il tinea imbratisat, era alarmant de-a dreptul cat de mult putuse sa slabeasca mama ei. Cu cateva zile in urma, cand a imbratisat-o in statia de autobuz se simtise protejata de robusteatea bratelor ei, iar acum parea ca o panza de paianjen i s-a lipit de san.

Oamenii pornisera usor catre portita de fier a cimitirului, ploaia se oprise si ea, dintre nori rasarisera cateva raze timide de lumina. Abi privi spre cer intrebandu-se daca luminile sunt defapt sufletul lui. „Oare ce faci dupa ce mori?” gandi ea. Auzise tot felul de povesti si povestiri, unele mai crestine, altele mai pagane, cum ca sufletul ar sta la streasina casei pana la 3 zile si ca in ziua inmormantarii trupului sau ar porni-o spre vazduh, iar pana la implinirea celor sase saptamani ar avea de trecut vamile. Totusi, bocitoarele vorbeau intre ele despre anumite semne particulare ale mortului care ar indica drumul sufletului lui. Se chinuisera mult sa-i inchida ochii si gurile mai batrane de la priveghi ziceau ca o sa se desprinda greu din casa sa.

Se trezi singura cu mama ei imbratisata, ingenuncheate amandoua, cu fruntile lipite una de cealalta chiar in fata crucii. Nu stia daca sa plece sau sa mai stea, dar se temea ca fiinta din bratele ei sa nu-si dea si ea duhul aici langa cruce. Ce trist, parca visase, ce-ar fi vrut sa fie un vis urat, iar fiinta asta, vanata de frig si plans, sa o trezeasca cu vocea ei calda si sa-i spuna ca totul s-a intamplat doar in mintea ei.

La un moment dat se auzi stins:

-          Hai sa mergem!

Abi asculta vocea rugatoare a mamei si se ridica odata cu ea in picioare. Fiinta firava isi pierduse pantofii. Fata se apleca sa se descalte ca sa ii dea pe ai ei, dar femeia indoliata o privi bland si ii facu semn ca nu vrea. Abi isi mai aunca o privire spre cruce, ca si cum ar vrea sa se asigure ca nu viseaza si isi urma mama. Mirosea a tamaie, a lumanari stinse, a flori de primavara si tarana cleioasa. Cu capetele in pamant cele doua se strecurau printre crucile triste. Din cand in cand, Abi isi mai intorcea pentru o clipa capul inapoi incercand sa surprinda crucea, apoi isi inconvoia din nou grumazul privind talpile mamei cum se afundau in iarba umeda si se moscoleau de cleiul pamantului amestecat cu ceara. Erau sute de mucuri de lumanari, sute de margele arse de ceara, iar ele calcau chiar acum pe ele. Fusesera atatia oameni care vroisera sa aprinda o ultima lumina pentru omul de sub pamant, de parca murise o aramata de oameni si nu un trup chinuit de boala. Poarta cimitirului scartai. Fiica isi lua mama dupa mijloc si pornira amandoua pe drumul de piatra…

 

 

 

 

 

 

Totul despre sex

Niciodată n-am fost convinsă că teoria aia referitoare la presiunea de grup, tâmpeniile despre spirala tăcerii şi alte bla bla-uri ale psihologiei sociale chiar funcţionează în cazu’ meu, având in vedere că mi-am încins neuronii redactând fişe pentru examenele din facultate (pietenii ştiu despre ce vorbesc)… Ei bine, wrong. Purtată de elanul grupului de prieteni am făcut rezervare şi, cu tot cu băieţi (pariez că nu ştiau în ce se bagă), ne-am dus să vedem ce se întâmplă cu smochina ofilită . O ia sau n-o ia Mr. Big?

Pe jumătate plouaţi, ne-am strecurat cu greu prin mulţime ca să ajungem să prindem un loc decent la coada de la bar, pentru o pungă de floricele şi un pahar de cola. M-am simţit ca pe vremea lui împuşcatu’ când aşteptam să ne primim raţia de zahăr sau de ulei. O coadă imensă, dezordonată pe mai multe rânduri, părea că ocupă jumate din foaier. Oh yeah! Bine că nu m-am dus la mall. Ce-i drept băieţii de la bar se mişcau cu talent şi serveau repede, dar oamenii veniseră buluc să vadă marea premieră Sex and the City. Nu mi-a fost dat să văd atâtea femei singure la film în viaţa mea, doar câteva cupluri rătăcite. Prin marea de Best Fiends Forever (BFF) sosite la cinema puteai să distingi grupuri, grupuri de Carrie, Charlotte, Samantha şi Miranda remixate româneşte. Fetele renunţaseră la başcheţi şi frizzurile Emo… cocoţate pe tocuri, cu multe pandative, perle false şi coliere spânzurate pe după gât, cu poşetuţe, sau mai bine zis poşetoaie - că păreau să care adevărate geamantane pe mânuţe, purtate cu aceleaşi gesturi cu care Victoria Beckam îşi duce mult-mai-fancy Hermes Birkin, spectatoarele şi-au ocupat locurile lor în sală. Nu vă imaginaţi că s-a făcut linişte imediat… nici vorbă. S-au găsit destui întârziaţi care să ridice rânduri întregi în picioare spre disperarea celor aşezaţi care încercau să prindă începutul poveştii. Ce să-i faci? Parcă s-ar pierde farmecul mersului la cinema, în România, fără ameţiţi care încurcă întotdeauna stânga cu dreapta, fără comentatorii gen Mickey Alexandrescu, fără întârziaţi şi fără ceafă-lată cocoşaţi de lanţuri care vorbesc la telefon.

În sfârşit, filmul e uşurel nu solicită prea mult neuronul care trebuie să memoreze două lucruri: LOVE and LABELS. Mi s-a părut că astea au fost şi motivele  pentru care marea majoritate a celor prezente au venit să urmărească povestea celor patru: aflarea reţetei perfecte a îndrăgostirii şi expunerea de etichete - cum se poartă pe splaiurile patriei noastre

 Până la urmă presiunea de grup a fost benefică. Chiar dacă Sex and the City aduce mai degrabă a fairy tale modern desprins din romanele surorilor Bronte, decât a comedie romantică, am râs tot timpul filmului şi mi-am regăsit prietenele printre protagoniste, însă nu şi printre celelalte spectatoare…